ÎNFR'ÂNGE, înfr'âng, vb. III. Tranz. A învinge, a birui, a bate (în luptă). ♦ A-si stăpâni o anumită stare sufletească. ♦ (Rar) A nesocoti voinţa cuiva, a călca o lege, o dispoziţie etc. [Perf. s. înfrânsei, part. înfrânt] - Lat. infrangere.
Sursă : DEX'98 (16974)  - valeriu

ÎNFRÂNGE vb. v. căi, frânge, pocăi, regreta, rupe.
Sursă : Sinonime (189508)  - siveco

ÎNFRÂNGE vb. 1. v. birui. 2. v. depăsi. 3. v. stăpâni. 4. v. răzbi.
Sursă : Sinonime (189507)  - siveco

înfrânge vb., ind. prez. 1 sg. si 3 pl. înfrâng, perf. s. 1 sg. înfrâns'ei, 1 pl. înfrânserăm; part. înfrânt
Sursă : DOR (255627)  - siveco

A ÎNFRÂNGE înfrâng tranz. 1) A bate câstigând lupta. 2) A supune voinţei sale. [Sil. în-frân-] /<lat. infrangere
Sursă : NODEX (340164)  - siveco